Indianapolis duminica dimineata

Revin şi sper sa recuperez pe scurt povestirea experienţei americane, mai ales că risc ca Andrei să mi-o ia înainte în ritmul pe care îl are la postări.

Şi, sper şi să îmi reintru în ritmul de scris. Cred că e cea mai mare pauză pe care am luat-o de la scris pe blog, dar sper să îmi spăl aceste păcate...

Indianapolis este un oraş mediu american, nici prea prea, nici foarte foarte. Are aproape 800.000 de locuitori şi e al 14-lea oraş ca populaţie din State. Are şi câţiva zgârie nori, cum îi stă bine unui oraş american, dar nu foarte ascuţiti sau înalţi.

Clădirile din downtown pot fi vechi de 100 sau mai bine de ani, dar pot fi şi foarte noi fără a se observa nici o diferenţă faţă de celelalte. De altfel, în Mall-ul din downtown există o hartă care arată oraşul în evoluţia sa.

Este de remarcat obiceiul americanilor de a-şi celebra veteranii şi luptătorii în războaie. Indianapolis are un Memorial dedicat luptătorilor în războaiele mondiale inspirat de Mausoleul din Halicarnas. E un exemplu al talentului american de a crea spaţii publice somptuoase, dar şi de a copia simboluri ale lumii antice şi a le integra în spaţii urbane moderne.

Monumentul Soldaţilor şi Marinarilor este cu vreo 6m mai mic decât Statuia Libertăţii şi creează o impresie deosebită şi datorită faptului că este încadrat de un cer de clădiri destul de înăltuţe şi ele.

Pentru prânz, ne-am oprit la Hard Rock. Am vrut să compar, mai ales că în Bucureşti Hard Rock e chiar fancy şi pentru lume cu fuste cu ştrasuri. Am optat clasic pentru un burger şi am concluzionat că burgerii nu sunt pentru mine, nu îmi plac, dar şi că cei din Bucureşti sunt mai buni. Am încercat şi o bere, un clasic Bud draft. O spălătură de butoi... dezamăgitoare.

Următoarea ţintă a fost Crown Hill Cemetery. Exact! Nici un moment nu e mai bun ca o zi superbă de toamnă pentru a vizita un cimitir, mai ales că vorbim despre al treilea cimitir ca suprafaţă din SUA. Şi vă las să vedeţi de ce e fain de vizitat.

Foarte multe familii de origine germană.

Pajişte în cimitir aşteptându-şi morţii ei. Oare, înainte de a fi arată şi înainte de a fi pusă iarba asta proaspătă, ce era sub pământ?

Revin cu câteva impresii despre sistemul universitar de pe acolo şi, cireaşa (sau mărul!) de pe tort: NY!

Homecoming Parade in IU

Universităţile americane au tradiţia de Homecoming, adică absolvenţii se întorc acasă, în universităţi şi se organizează în cinstea lor tot felul de evenimente. Săptămâna aceasta a fost săptămâna de homecoming aici, la Indiana University. Au avut loc seminarii în care mai bătrânii absolvenţi povesteau ce carieră frumoasă şi-au construit ei sau ce bine jucau fotbal în facultate.

Punctul central al săptămânii îl constituie Parada de Homecoming. La această paradă, multe din departamentele universităţii defilează prezentându-şi specificul lor, dar şi tema generală a paradei care a fost Crimson (roşu intens). Destul de banal ca o temă să fie o culoare... culoarea universităţii... Această tradiţie este menită să reafirme the university spirit şi să creeze un sentiment de mândrie în rândul studenţilor. Ei, de data asta nu prea a avut în rândul cui crea pentru că a plouat şi, înafară de cei care defilau, unii din ei foarte nefericiţi, alţii prea fericiţi (de parcă ar fi fumat ceva), nu prea mai era lume. Nişte gură cască precum mine să vadă cu ce se mănâncă treaba asta.

Acum, eu cu scepticismul est-european, aş putea caracteriza evenimentul drept Pure American Comercial Kitsch. Dar vă las să judecaţi singuri imaginile :).
Majoretele absolut neimpresionante. Nici ele însele, nici dansatul lor. Şi foarte multe minione... Probabil că numai ele ar putea avea o greutate acceptabilă pentru o majoretă.
Formaţia universităţii era prin aspectele cele mai faine ale paradei. Dar săracii copii ce chinuiţi... să care instrumentele alea şi să cânte în timp ce merg prin ploaie... Pe de altă parte, majoritatea chiar ar fi fost cazul să meargă mai mult pe jos...
Maşinuţele de la Shrine Club. Acesta e un Club în care se strâng colecţionari de maşinuţe mici şi ciudate şi se duc să defileze cu ele pe la diferite parade.

Nu am înţeles ei de la ce departament erau, dar e ilustrativ carul fabricat. Cam în lipsă de chef şi inspiraţie, cu nişte sclipici, puf şi mărgele...
Decanii şi şefii de departamente defilau în maşinuţe americane drăguţe şi mari.
O atracţie deosebită o constituie maşinile de pompieri. Sunt tare multe departamente de pompieri, asta şi pentru că la fiecare accident rutier, indiferent că a sărit sau nu vreo scânteie, că e vorba doar de un far sau zgârietură, protocolul zice că trebuie să vină maşinoiul de pompieri. Astfel că prin oraş aud mereu sirenele de pompieri, deşi nu s-a întâmplat nimic.
IU Poodles. Trebuie să fii într-un fel să chinui săracele animale îmbrăcându-le în culorile universităţii...
Eu cred că pe ăştia încă săe chinuieşte descarcerarea să îi scoată din maşinuţele alea. Tot făceau rotocoale pe acolo cu maşinuţele lor de copii, care nu prea aveau frâne şi patinau grozav.
Ei sunt absolvenţi care au fost în formaţia universităţii.
Şi echipa de fotbal a universităţii. Care cam ia bătaie. Numai acum de homecoming au reuşit să îi bată pe cei de la Illinois. Au o echipă mai bună de fotbal normal, ca al nostru, dar le e ruşine să se laude cu aşa ceva. Mândria e dată de succesul la fotbal american, nu european.
Şi, la final, gaşca de moşi Crăciuni cântători ne-a mai încântat cu nişte şlagăre ale universităţii.
Şi, fără legătură cu parada povestită, pun şi două poze de la cumpărături. Aşa arată mămăliga la ei, se vinde în supermarket şi este o specialitate italiană, da! Se încălzeşte la microunde şi se papă în loc de cartofi, pâine, paste sau orez. Săracii....

Nashville, IN and the American Countryside

Am avut noroc de oameni buni să mă plimbe şi pe mine cu maşina în jurul Bloomington-ului. Ocazie cu care am vizitat Nashville-ul. Acesta este un mic orăşel de vreo 800 de locuitori care găzduieşte Colonia de Artişti din Brown County. Acum, când spun artişti, ei probabil că ataşează mai multă valoare şi entuziasm, dar de fapt mie mi se pare că este vorba despre meşteşugari sau artizani. În schimb, fac o treabă foarte frumoasă, orăşelul fiind plin de magazine cu obiectele pe care le meşteresc ei.

Pot spune că acestea sunt cele mai frumoase magazine de suveniruri/cadouri pe care le-am văzut eu până acum. Dacă nu aş fi fost constrânsă de bagajul pe care îl pot fizic duce înapoi acasă şi pentru care va trebui să plătesc un car de bani companiei aeriene, aş fi făcut o groază de cumpărături.
Da.. broaşte de lut, urate taaaareeee
Astea sunt nişte amuzante borcane pentru depozitarea diferitelor lucruri: bani pentru motocicleta Harley, cenuşa cadavrelor incinerate ale angajaţilor, pacienţilor sau clienţilor problematici (traducerea este pentru mama!).

Acesta este ceea ce aş numi dulapul bunicii din America. Ăsta mi se părut unul din cele mai faine obiecte comercializate de ei. De fapt nu e un obiect, sunt multe tare într-un ansamblu cu o idee comună.
Ceea ce mi se pare distinctiv pentru suvenirurile americane ţine de preferinţa pentru mesajele motivaţionale de genul fii fericit degeaba şi de pomană. Poate că de fapt aceste mesaje sunt un fel de proverbe de-ale noastre, un fel de înţelepciune din popor, dar care mie îmi pare mult mai naivă decât proverbele noastre isteţe şi înţepătoare.
(Viaţa nu este despre aşteptarea furtunii să treacă. Este despre a învăţa să dansezi în ploaie.)

Tricourile cu mesaje funny sunt deja clasice, adoptate de mult şi de europeni.
Lumea se pregăteşte de Halloween.
Ei, şi pentru aceste magazinaşe, lumea se îngrămădeşte de peste tot să viziteze orăşelul ca pentru o plimbare de week-end.
Şi o miniatură a instalaţiei de selectat şi spălat mineralele şi pietrele semipreţioase scoase din mine.
Un alt motiv pentru care Nashville şi Brown County sunt vestite ţine de culorile toamnei. Această regiune este una din puţinele regiuni deluroase şi împădurite până la Munţii Stâncoşi, iar copacii se colorează foarte fain toamna, în galben şi roşu aprins. Sunt parcuri naturale pe aici, lacuri pe care urmează încă să le explorez.

America rurală e ciudată pentru un român ce mi-s. Dacă noi suntem obişnuiţi cu comunităţi rurale foarte coezive şi apropiate, ei aşa ceva nu se poate întâmpla aici. Fiecare familie de ţărani are o bucată de pământ, bucăţile astea fiind care hăis, care cea, pe care se şi locuieşte. Astfel că oamenii se află la distanţe mari unii de alţii, pur şi simplu în câmp sau pădure. Au acolo o butelie uriaşă de gaz şi probabil că se descurcă cumva şi cu apa, nu am aflat încă cum. Unele case pot fi foarte mari sau frumoase, adevărate conace, dar altele pot fi doar case de luat la spinare, gen vagon. Acestea sunt folosite de cei care muncesc pe pământurile altora, care nu sunt proprietari. Bineînţeles că eu aş înnebuni să stau în câmp sau izolată în pădure, auzind oamenii cum vânează căprioare.

Da, pe aici căprioarele ţopăie peste tot, iar oamenii le vânează pentru mâncare. Nu de sport, ci de foame! Bine, cred că o căprioară ţopăindă prin pădure e mult mai gustoasă decât carnea din supermarket care conţine cel puţin 10 ingrediente neidentificate de pământeni.

Ei, şi cred că am înţeles încă puţin de ce această populaţie rurală de aici este republicană. În primul rând, dacă trăieşti în pădure eşti doar tu, munca ta şi Dumnezeu. De aceea, înveţi să te descurci singur, tu cu familia ta. Nu aştepţi nimic de la alţii şi nici nu poţi pricepe de ce cineva ar trebui să aştepte ceva de la tine. Trăind aici, nu ai nevoie de prea multe servicii publice. Mai mult, eu aş muri de panică să stau în pădure şi să ştiu că iarna e cam greu cu salvarea prin zăpadă. Fiind tu singur în câmp, ai nevoie de puşcă să te aperi. Că nu patrulează şeriful toată noaptea prin faţa casei tale. Apoi, este paza lui Dumnezeu. Una din valorile lor creştine, cea despre câţi copii vin sunt toţi de la Dumnezeu, este şi foarte utilă economic pentru a munci pământul, a vâna, a pescui sau tăia lemn.

Multe din femeile conservatoare de aici nasc acasă, cu moaşe şi e posibil ca în timpul sarcinii să nu ajungă niciodată la doctor. De altfel, e atât de scump, încât multe femei din urban nu ajung decât foarte rar. Ei, şi născând singure în pădure sau neducându-se la doctor, au o colecţie întreagă de copii cu sindromul Down şi alte nebunii. Şi au învăţat să accepte foarte senin chinurile nefericiţilor. Fiind mulţi, le este şi mai uşor să socializeze cumva, la tot felul de evenimente organizate pentru ei.

Sunt încă multe despre stilul lor de viaţă de descoperit, dar ideea generală e că lucrurile sunt cu mult diferite faţă de Europa şi total diferite de America de la televizor. Înafara campusului, lucrurile par să fie despre cu totul altceva.

Revin cu poveşti despre balet, musical şi poate un concert al unora de îi imită pe Beatleşi.

And The Nobel in Economics Goes To... Elinor Ostrom!!!

Am parte de o vizita extraordinar de intensa la Bloomington. Cam ce se poate intampla la prima ora cand deschizi site-urile de stiri: sa afli ca profesorul al carui curs il vizitezi pentru o scurta durata de timp, exact in acea durata scurta, castiga Premiul Nobel pentru economie. Si, jumatate de ora mai tarziu sa ai ocazia sa fii printre primii si putinii norocosi care ii adreseaza felicitari in persoana. E o experienta unica pentru un junior mucos la inceputul muncii sale de cercetare...

Dar ce spune atat de important Elinor Ostrom incat sa primeasca aceasta recunoastere. Elinor Ostrom si Scoala de la Bloomington contesta separatia restrictiva a organizarii fie prin mecanismele statului, fie prin mecanismele pietei. Ea spune ca acolo unde statul esueaza nu este necesar ca piata sa fie solutia, iar acolo unde piata esueaza nu inseamna ca statul trebuie sa intervina si sa preia controlul. Celor doua forme de organizare sociala, le este adaugata o noua posibilitate: aceea a auto-organizarii si a auto-guvernarii.

Si, ceea ce este remarcabil, este ca aceasta teorie sociala este puternic conectata la evidente empirice. Aceasta este o concluzie la care scoala a ajuns dupa sute de cercetari de teren in care oamenii au reusit sau nu sa se auto-organizeze fie pentru a gestiona resurse comune (cum sa pescuim fara sa lasam lacul fara peste peste trei generatii), fie pentru a asigura furnizarea si productia de servicii publice (cum e mai bine sa organizam departamentul de politie din orasul nostru). Ceea ce este extraordinar de important este ca Lin Ostrom nu vorbeste despre un model teoretic abstract, despre cum isi imagineaza un cercetator in biroul lui cald ca lumea pe care nu a vazut-o niciodata isi duce viata. Nu! Ea vorbeste din evidente empirice, din ceea ce ani si ani de teren i-au relevat.

Revenind, observand cum oamenii reusesc sau esueaza in gestionarea unor resurse comune, Lin Ostrom formuleaza o serie de conditii care cresc probabilitatea ca o comunitate sa aiba succes in managementul sustenabil al resurselor pe care le exploateaza in comun. Cine se intreaba care este rolul statului in acest proces de auto-guvernare, li se poate raspunde ca este unul foarte important: statul este responsabil de asigurarea acelor conditii constitutionale pentru ca auto-organizarea sa poata avea loc. Si, din cele opt principii de design institutional formulate, eu cred ca statul este responsabil pentru asigurarea aranjamentelor actiunii colective (comunitatea sa fie autorizata sa isi dezvolte regulile de interactiune), pentru asigurarea mecanismelor de rezolvare rapida a conflictelor la nivel local (deliberare rapida si putin costisitoare a instantelor de judecata in cazuri de incalcare a contractelor) si recunoasterea si apararea drepturilor membrilor comunitatii. Cred ca recunoastem aceste roluri atribuite statului si din munca altor economisti care au fost marginalizati de etatisti pe motive ca ar face ideologie si nu stiinta. Se pare ca empiricul ii confirma!

Dar cum poate face statul rau auto-organizarii. Intervenind fara sa tina cont de institutiile informale! Rupand aceste aranjamente si solutii pe care comunitatile le-au realizat si care au asigurat exploatarea sustenabila timp de sute de ani. Rupand capitalul social ce unea colectivitatea. Scoala de la Bloomington dovedeste astfel de ce ajutorul international esueaza: pentru ca institutiile internationale ce furnizeaza ajutor pentru dezvoltare inca mai cred in panacee, in solutii care se potrivesc tuturor contextelor. Si Elinor Ostrom spune permanent studentilor sai de aici: There is no panacea!!! Aici Elinor se intalneste cu Hayek si spune ca sunt atat de diferite contextele locale, incat nu poate exista o cunoastere integrala acestora de catre un actor central. Indivizii angajati direct cu acea resursa cunosc cel mai bine aspectele ce tin de exploatarea ei. Si de aceea stau agentiile internationale si se mira de ce sistemul de irigatii construit in Nepal cu tehnologie de ultima ora nu reuseste sa performeze nici in termeni de productivitate la fel de bine ca sistemele de irigatii din lemne si piete facute de localnici. Pentru ca localnicii sunt direct angajati in mentinerea sistemului, in monitorizarea functionarii sale (foarte important ca utilizatorii resursei de fie ei insisi cei care monitorizeaza!!) si in perfectarea acestuia, in adaptarea acestuia la schimbari. Pentru o critica a ajutorului international, relevanta este lucrarea The Samaritan's Dilemma: The Political Economy of Development Aid.

Sunt multe lucruri interesante de spus despre aceasta scoala. Si sunt altii care au studiat-o mai mult si spun mai bine decat mine. Mentionez articolul din Revista 22 al profesorului Dragos Aligica, scholar asociat Workshop-ului si interviul realizat de acesta cu sotii Ostrom in 2003.

Si, asa cum nu stiu daca altii ar fi facut, Lin (insista ca toti studentii sa ii spuna asa) a venit cuminte, pregatita cu materiale, sa isi tina seminarul pentru studentii sai. Astazi ne-a vorbit despre policentricitate. Poate voi povesti despre asta. Cred ca este o teorie foarte importanta pentru felul in care este privita furnizarea si producerea bunurilor si serviciilor publice in general, si in Romania si Europa ca situatii de interes pentru noi.

(In fotografie, Lin cu lumea de la seminar,
in fata workshop-ului. Si eu mot langa ea!
Observati si tricourile!! American thing,
but I loved playing into it!)

Hiiiiiiiii! a la Hard Rock

Exclamaţia de mai sus trebuie pronunţată cu o voce piţigăiată şi un entuzism nefondat. Cam în genul salutului fetelor de la Hard Rock Cafe. Fete care ne-au speriat cu ţopăitul şi veselia lor şi ne-au trezit teama ca la ieşire ne va pufni râsul când îşi vor lua la revedere. Ni se părea extraordinar de forţat acel salut.

Ei, ziua de shopping de azi la Bloomington a fost plină de acel tip de salut, multiplicat de vreo 40 de ori, cât 40 de magazine. Se pare că acel salut în acest spaţiu american e cât se poate de natural şi firesc. Oamenii îşi zâmbesc şi se piţigăiesc unii la alţii la fiecare intrare şi ieşire în magazin. Mai mult, te întreabă dacă ai o zi bună sau amabilităţi de genul ăsta. Dacă totul a fost bine cât ai fost la ei în magazin...

Iar eu, ca est-european cu nasul în fund, întreb de ce?? De ce i-ar păsa ei cum e ziua mea sau de ce aş vrea eu să îi spun. De ce mă întreabă când din capul locului este evident că nu ar vrea să îi povestesc. De ce trebuie să zâmbesc de fiecare dată când intru şi ies dintr-un magazin.

În acest context, glumele din Seinfeld capătă mult mai mult sens... Şi mă refer aici la momentele în care el chestionează diferite obiceiuri de zi cu zi americane, automatizate şi taken for granted.

(dacă nu aş fi avut plasă la geam, acum mi-ar fi intrat o veveriţă pe fereastra, hihi)

Bloomington, primele impresii

Nu am mai scris de o vreme. Şi mă gândesc că sunt câteva postări bune în ultima vreme care încep cu această afirmaţie. Dar am avut treabă, chiar multă. Să citesc despre schimbările din sistemele de educaţie superioară, să pregătesc eseul şi admiterea la doctorat (care s-au finalizat ok şi sunt oficial în sistem) şi să pregătesc plecarea la Bloomington.

Mărturisesc că firii mele conservatoare nu îi place fără prieteni şi the significant other, singură pe coclauri. Sau nu pentru multă vreme. Acum, o lună nu pare aşa multă vreme, dar îmi era tare teamă de ea la plecare. Mai mult, o călătorie de 24 de ore din Ro în US nu te ajută să îţi linişteşti acest conservatorism.

Călătoria a fost grea. Până la Amsterdam totul ok. Dar de acolo încep emoţiile legate de controale, vize, încercarea de a convinge că nu eşti terorist. În principiu, până am ajuns aici am declarat de vreo 10 ori în vreo 3 formulare diferite că nu sunt teroristă. În final, am fost liniştită de discuţia foarte relaxată avută cu ofiţerul vamal. Doar ofiţerii de securitate sunt mai stresaţi şi mai riguroşi. Dar îi pot ierta pentru ca nici nu m-au bâjbâit şi nici nu m-au pus decât o dată să mă descalţ. Zborul de la Detroit la Indianapolis deja nu mi-l mai amintesc. Ştiu doar că zgomotul ciudatului aparat Mc Donnell Douglas DC 9-30/40 nu a reuşit să mă ţină prea mult trează. Şi nici însoţitorul de bord cu picioare scurte şi fund mare, care nu încăpea pe culoar. Nici chiar faptul că mă muceam într-una de la vântul ce bătea în minunatul Airbus de la Amsterdam la Detroit. Cât despre drumul până în campus, e o totală nebuloasă. Eram ca beţivii care se chinuiesc să îşi ţină ochii deschişi.

Totuşi, ieri m-am trezit. Şi, după un drum la cumpărături, am fost introdusă în atmosfera de campus. Şi ce campus! De atunci sunt într-un continuu extaz, ca prostu' la minune! Cel mai tare m-a fermecat, bineînţeles, biblioteca. Despre ea voi vorbi cred după ce o explorez mai bine. Dar, după prima vizită, aş putea spune că vreo 98% dintre bibliotecile din România nu au mai multe cărţi despre România şi în română decât sunt aici. Asta doar ca introducere... Apoi, mă minunez într-una la spaţiile verzi largi şi deschise lăsate de aiurea să doarmă studentul pe ele în timp ce se preface studios, dar de fapt se reface după petrecerea frăţiei X de aseară ca să fie în formă pentru petrecerea de deseară a sororităţii Y. Desigur, X şi Y trebuie înlocuite cu caractere greceşti. Şi, am mai performat şi squirrel watching. Aici veveriţele nu au nici o ruşine şi nici un stres. Treci pe lângă o tufă şi nu ştii ce o mişcă. Mai sunt şi nişte mini-veveriţe, mai mici ca un şoarece, despre care nu ştiu încă ce sunt... plus, am auzit de sconcşi! Ceea ce nu îţi doreşti pe lângă casa ta pentru că te costă câteva sute de dolari să scapi de ei.

Până să revin cu detalii despre oamenii de aici, de la workshop, despre colocvii şi seminarul lui Elinor Ostrom, pun câteva imagini ce reprezintă dovezi ale mult lăudatului loc în top 5 al celor mai frumoase campusuri din US. Ca să nu mai spun că Indiana University e un Big Ten în US... Cred că timpul va trece foarte repede...

Sample Gates sau poarta care marchează intrarea în zona veche a campusului. Dincolo de ele sunt clădiri vechi din calcar şi o pădure... pe aici, toate obiectivele poartă numele unor sponsori sau suporteri şi preşedinţi ai universităţii.

Maxwell Hall

Ticăloasă mică. Stă greu la poză.

Şi animalul neidentificat.

Cam 20% dintre studenţi sunt membri ai frăţiilor şi sororităţilor. Oamenii răi zic că acestea sunt spaţii de sex, drugs and rock&roll. Prin ziarul campusului mai citeşti şi despre ce activităţi de salvat planeta fac ei sau ele. Totuşi, mie afacerea principală până acum mi se pare că stai într-o clădire subvenţionată de universitate... voi cerceta în schimb problema mai mult. Până una alta, acestea sunt câteva exemple de case ale frăţiilor, în care pot locui chiar şi vreo 120 purtători de şlapi şi pijamale (ăsta este un răutăcism european).

Incă o ticăloasă mică, de data asta una care stătea ostentativ la poză. Candida pentru vreo frăţie de minione blonde... sau roşcate??

Şi, pentru final, o mostră de culori de octombrie în bloomy...

The less complex systems can be planned and the more complex systems must develop spontaneously

Multe argumente merg pe ideea că lucrurile importante, precum sănătatea, educaţia sau infrastructura rutieră, nu pot fi lăsate în voia pieţei. aşa cum arată argumentul de mai sus, dacă ai făcut nişte reguli de circulaţie bune pe care le poţi enforsa corespunzător, lucrurile pe piaţă vor fi realizate mult mai eficient.

The economist Paul Heyne compares planning with spontaneous order this way: There are three major airports in the San Francisco Bay area, he says. Every day thousands of airplanes take off from those airports, each one bound for a different destination. Getting them all in the air and back on the ground on time and without colliding with each other is an incredibly complex task, and the air traffic control system is a marvel of sophisticated organization. But also every day in the Bay area people make thousands of times as many trips in automobiles, with far more individuated points of origin, destinations, and "flight plans." That system, the coordination of millions of automobile trips, is far too complex for any traffic control system to manage, so we have to let it operate spontaneously within a few specific rules: drive on the right, stop at lights, yield when making a left turn. There are accidents, to be sure, and traffic congestion--much of which could be alleviated if the roads themselves were built and operated according to market principles--but the point is that it would be simply impossible to plan and consciously coordinate all those automobile trips. Contrary to our initial impression, then, it is precisely the less complex systems that can be planned and the more complex systems that must develop spontaneously.

Restul aici.

Where in the World Do You Find These Angels to Organize Society for Us?

Mamaia, august '94

Nu știu dacă în august '94 am fost la Mamaia, aș zice mai degrabă că nu, dar știu că în august 2009 m-am simțit în Mamaia ca în august '94. Nimic nu părea să fie schimbat. A fost fascinant!!

Seara a început soft, epuizată după o zi în care niște drăcușori m-au sorbit de energie pentru că eu încă mai încerc în mod iluzoriu în training să îi activez pe majoritatea dintre ei, am pornit cu dracul meu de colegă (numită, aleator, în continuare Dănuţ) la plimbare. O plimbare de o oră și jumătate pe plajă!! Adică mult pentru scaunul ce stă lipit 80% din timp de posteriorul meu.

La final, ne-am oprit la Perla Majestic. Că știa Dănuț că se mănâncă cotlete faine acolo. Pe care nu le-am mâncat de altfel, ci ne-am mulţumit cu pui şi salată. După ce am mâncat și băut ce am putut și noi, când să plecăm, începe un spectacol genial. Spectacol la propriu! Adică, pe scena mare din mijlocul grădinii (faină ideea de multe feluri de restaurante într-o grădină foarte verde și mare) urcă trei fătuci, în maieuț și pantalonași sărind coarda. Bineînțeles, ca niște doamne, am exclamat cu grație WTF?? Domnițelor țopăinde li s-a alăturat nimeni alta decât Annncaaaa Țuuuuurcaaașiuuuu. Cum, sunteți prea tineri ca să știți cine e Anca Țurcașiu? Și eu sunt prea tânără ca să știu (aş vrea!), pentru că nu îmi pot aminti titlul nici unui șlagăr de-al ei. Ei, și începe Ancuța să ne explice ce bine e cu mișcarea, cu jogging-ul și altele. Cum iese ea pe plajă la exerciții, cum se plimbă cu rolele. Nu prea înțelegeam de ce ne spune aceste lucruri. Ce legătură au papanașii uriași din farfuria noastră cu discursul și prezența ei. Ne-am luminat apoi: era seara mișcării sau seara sportivă. Apoi, a chemat pe scenă o fetiţă să ne cânte. Înainte de cântec, a pus-o să sară coarda. Eu răutăcioasă fiind, vrăjitoare afurisită, constat că fata nu prea poate cu coarda şi pentru că nu prea prestează mişcare de felul ei, supraponderală fiind la 13 ani. Apoi începe să încerce a cânta şi fetele în spatele ei sar în sus în paşi de aerobic (da, măcar să îi recunosc pot!), iar Ancutza cea de 2,5m li se alătură ţopăind. Mulţi copii pe scenă dansau la rândul lor.

Am spus că nu înţeleg. Că suntem noi hârci bătrâne ce nu se prind cum se distrează tineretul şi ne gândeam că nimeni nu gustă spectacolul. Ne înşelam amarnic. Grădina era plină de omuleţi la mese care se zgâiau mimând dansul şi de părinţi cu progenituri (adică copii drăguţi) strânşi pe toate aleile grădinii. Am plecat repede să nu ocupăm masa la care ar putea sta nişte oameni care înţeleg mai bine...

Ca să înţelegeţi mai bine ce eu nu am înţeles...

sursa: http://www.gustos.ro/restaurante/majestic-2.html Se pare de altfel că presa mondenă este plină de ştiri despre această prezenţă inedită pe litoral. Pur şi simplu, nu înţeleg...

Alpii austrieci, din nou

Ca să îi mai chinuiesc puțin pe cei care nu au putut merge cu noi din motive de plantație, scriu din nou despre vacanță, încercând să comprim mai multe obiective într-o singură postare.

Într-una din zile, am urcat (cu telecabina, de fapt cu 3 telecabine) la 3029m, pe Kitzsteinhorn. Aici, culmea aroganței în mijlocul încălzirii globale, oamenii schiau și se dădeadu cu sania în iulie pe ghețar.

Aici am putut vedea și cuplul Grossgloeckner și Kleingloeckner (nu știu care e care, dar cel mai mare e gross și are vreo 3798m) pentru că nu se mai ascundeau nenorociții în nori.

Priveliștea era grozavă, vântul bătea puternic pe una din laturi, iar unii dintre noi îşi înfruntau fobia de înălţimi.

Pe lista noastră de obiective s-au aflat şi cascadele Krimml, cele mai mari din Europa şi pe locul 5 în lume, cu o cădere de apă de 380m, în 7 trepte consecutive. E o experienţă cam udă, mai ales că începuse şi ploaia şi am renunţat la a ne căţăra pe scările de lemn amenajate pe marginea cascadei. Am regretat acest lucru, dar mai ajungem noi cumva pe acolo.

Alături de cascadă, era amenajat un super parc pe bază de apă, Krimml Wasserwunderwelt (lumea minunată a apei), cu tot felul de mecanisme pe bază de apă cu care să te joci şi tot felul de poveşti despre cascadă.

Într-una din zile a plouat groaznic şi a fost tare frig. În staţiune erau 5 grade Celsius, iar noi făceam baie în apă de 25 grade Celsius, cu capul în ploaie. În acest timp, la peste 2400m ningea. Ziua următoare ne-am dus din nou pe Schmitten să vedem cum arată vârfurile munţilor ninse.

Cheile (klamm-uri) săpate de firele de apă în căderea lor de pe munte sunt foarte spectaculoase şi foarte bine amenajate: trepte de lemn, ce sunt refăcute în fiecare primăvara, sprijinite pe piloni de fier bătuţi în perete, cu 10-15m până la locul unde pătrunde lumina şi cu o apă vuind puternic la 10m sub tine, semi-întuneric şi cu mult zgomot. Am vizitat trei astfel de chei: Sigmund Thun Klamm şi alte două în parcul natural Saalachtaler, Seisenbergklamm şi Vorderkaserklamm. Trebuie să recunosc că fotografiile nu pot fi decât modeste în comparaţie cu realitatea pe care încearcă să o surprindă. Plus că alţii plângeau pe lângă mine crezând că am aceeaşi frică de înălţime care m-ar împiedica să ţin aparatul de fotografiat în mână.

Ultimul obiectiv de bifat cât am stat la munte a fost Eisriesenwelt. Aceasta este cea mai mare peşteră de gheaţă din lume. Apele din interior îngheaţă din cauză că iarna vântul bate prin peşteră cu 100km/h, iar vara temperatura nu creşte mai mult de 2 grade Celsius. Mai mult, pe timp de vară peştera este închisă pentru a păstra temperatura scăzută, iar lumina incandescentă este interzisă în peşteră, inclusiv fotografiatul. Aceste măsuri de precauţie ar putea fi văzute ca exagerate atunci când ţi se spune că anual nivelul gheţii creşte semnificativ. Site-ul lor merită vizitat fie şi numai pentru pozele din peşteră. Eu pun doar două fotografii care ilustrează râpa pe marginea căreia urcam către peşteră.

Cam ăsta ar fi jurnalul de călătorie varianta foarte scurtă. Mă mai gândesc dacă mai adaug un episod cu grădina zoologică de la Schoennbrunn din Vienna... dar asta după ce formatez pozele alea niţel... mă mai gândesc...